Ultima lumânare
În colivia deşteptăciunii tale
O simplă lumânare voi intra,
Haşurată c-un curcubeu pe şale,
Năpădită de ecoul ce mă va sugruma.
Plictisite lacrimile nopţii
Se-adună-n ceara deznădejdii iar –
Nu-ncap în creierul meu toţi morţii…
Şi iată-i, coborâţi pe al clipei altar…
Absorbită, ultimă lumânare, Iisuse,
Şi picurată în rugă de seară
Cu mirt mi-s tălpile unse
Sculptate intens pe afară…
Graiuri de cărbune incandescent,
Priviri îndelung aruncate…
Ţara mea, salvată recent
Dintr-un accident de moarte.
Viaţa poetului
lui Eminescu
Respir cu ochii celui dus departe
Aromele celeste din grea singurătate
Precum aş da pământului noroc…
Eu nu prefer să fiu pe jumătate
Zgură… Şi restul – foc.
Aleg înaltul nopţilor, în care
Incandescent e sufletul, şi doare
Clipa vieţii netrăite intens…
Din liniştea gliei atât de amare
Preschimbată – în zori,
Zori aprinşi din mine-am să ies.
Vâltori străine mă agită aprins
De-mi urlă timpul lângă tâmplă,
De propria inimă parcă-aş fi respins…
Căci nu e noapte să nu văd în vis:
Dezastrul care mâine se întâmplă.
Simple pioneze
De mi-aţi lipi geamul tot
cu bancnote de o mie
Şi mi-aţi aşterne covoare
la scară când ies –
Adevărul în sângele meu
niciodată nu întârzie,
Cu lacrima lui – şi surâd, şi gândesc…
Mi s-au dus paşii grei toţi pe ecuator,
Înfăşurând planeta, să nu explodeze.
Nu sunt proprietar, ci numai autor
Al acestor rânduri – simple pioneze
Cu care prind prezentul pe perete
Să-i vadă păcatele cei încă nenăscuţi…
Nici o ninsoare
trupului căldură să nu-i ierte,
Şi fie pornirile strivite de tăcuţi.
De mi-ar înfăşura gura cu tapete,
Să nu pot îngâna cuvântul iubire…
Propriile versuri sunt acele trepte
Pe care cobor, când îmi ies din fire…
poezii de Renata Verejanu, din cartea Oameni dragi (1980)
Ofranda omeniei 
Lasă un comentariu