Renata Verejanu, poet

În trenul meu erai şi tu

Eu vin de la Zilele Nichita Stănescu… –

Vei citi în satisfacția care mă predomină…

Mă scuzi, cine ar putea să-mi spună,

De cât timp te afli lângă mine

Stăpânul ochilor triști și frumoși?

Prin câte gări am trecut împreună

În noaptea de vis,

 nedumerită și ea…

Vorbește, stăpânul gurii pline cu șoapte

Din preajma mea…

Da, eu vin de la Zilele Nichita Stănescu.

Din câte știu, eram singură în compartiment.

Undeva am mai văzut acești ochi albaștri

Ce-mi pătrund dureros de tainic în piept…

Posibil, m-am dezbrăcat să dorm liniștită,

Citind din creația unui mare poet…

Cu trenul acesta de cine mă-apropii?

Cu trenul acesta din soarta cui plec?

Renata Verejanu, 101 POEME

Poeta Renata Verejanu are o biografie bogată în evenimente şi realizări, dar mai interesantă este biografia sa lirică, după cum o putem descifra din lectura celor 101 Poeme, din volumul cu acelaşi titlu, apărut în colecţia ,,Ideal‘‘ a editurii Biodova a poetului Vasile Căpăţână. Poeziile adunate aici sunt scrise între anii 1980-1985, purtând, aşadar, amprenta acelei perioade, atât în ceea ce priveşte viaţa personală a poetei, cât şi a societăţii al cărui ecou este poetul vrând-nevrând. Versurile sale reflectă o gamă largă de stări, idei şi sentimente în majoritate specifice oricărui om ce traversează viaţa atent la provocările ei, conştient de pericole, dar neabdicând de la valorile sale. Vom întâlni, aşadar, poezii de dragoste, poezii exprimând revolta împotriva nedreptăţilor, poezii condamnând unele vicii ca lăcomia, ura, invidia, poezii ilustrând ataşamentul faţă de neam şi ţară. Parcurgerea lor oferă cronica unei vieţi, aşa cum a fost ea trăită, transcrisă, transfigurată uneori cu duioşie, cu emoţie, alteori cu indignare, cu imperfecţiuni şi frumuseţi neaşteptate sub dogoarea focului viu al vieţii, căci ,,viaţa e o ardere continuă‘‘. Sub lumina acestui foc, se configurează portretul autoarei cu cele trei aspecte – femeie, mamă, poetă. Parcursul vieţii începe cu, evident, copilăria, cu o traumă înfierată ironic: ,,Nu mi-aţi făcut nimic rău, doar atât:/ Mi-aţi izgonit copilăria din sânge‘‘, rememorându-şi apoi originea simplă: ,,M-am născut nu în spital/ Ci pe-o brazdă, la arat‘‘. Femeia apare în diferite ipostaze. Când e îndrăgostită, iubeşte cu o patimă devoratoare: ,,Am consumat tot cerul ochilor tăi‘‘, iar când iubitul lipseşte, se anulează lumina lumii: ,,O lume-n beznă e glasul tău când pleci‘‘. Femeia eternă este cântec, chiar dacă uneori cântecul seamănă cu plânsul: ,,Femeia care plânge de parcă ar cânta,/ Femeia care cântă de parcă-ar săruta,/ Femeia ce sărută de parcă vrea să râdă,/ Femeia care râde cu inima ei sfântă‘‘. Este vorba de o femeie lucidă ce ştie să iubească dar şi să lupte, să se ridice împotriva demagogiei, laşităţii, trădării, astfel că multe dintre poezii au şi un puternic accent social-politic. Mai mult, poeta extrapolează drama individuală la nivel naţional: ,,Poporul meu cu jalea în desagă‘‘. În viziunea sa, poezia are un rol major, iar poetul este văzut ca o instanţă salvatoare: ,,Dar cine răul din lume îl va strânge/ Dacă nu poetul cu versul său profetic‘‘. Renata Verejanu scrie cu multă convingere, cu impetuozitate, poezia sa aluvionează în curgerea-i firească. Acaparată de ideea pe care doreşte să o exprime sub presiunea unei urgenţe maxime, poeta face intenționat concesii unor deficienţe de ritm, rimă şi lexic. Poeta Renata Verejanu, spre deosebire de unii colegi, este poeta care nu va reveni în timp pentru a lustrui unele poeme, pentru că spune: ,,Nu suport frumuseţea perfectă – / Luciul ei ascunde o umbră ceţoasă‘‘. Este un mod special de sinceritate care vrea să spună: Iată, aşa sunt eu, cu înfrângerile și cu izbânzile mele. (Editura Biodova, Bucureşti, 2009, 80 p., colecţia ,,Ideal‘‘)

Victoria Milescu,
Ziarul Azi, 2009, București

Mandat de poet

Nimeni nu-l investește pe un artist cu titulatura de artist. Artistul își cucerește, prin creația sa, prin devotamentul său pentru artă dreptul la nume (renumele, în cazurile fericite, vine și el). Scriitoarea Renata Verejanu, acea care s-a lansat în poezie cu deplin mandat de om (acesta fiind titlul unei poezii semnate de ea), din care citez: ”Am mandat de om, dar mi-l cere cine?”.

Ar fi minunat să i-l ceară cititorul, să învețe a-l prețui. Or, Mandatul de Poet se obține la fel de greu ca și cel de om, iar valoarea lui se plătește cu zile, ani de creație febrilă căci, constată autoarea, ”poetul prea multe ierni sub pleoape a strâns…”. Renata Verejanu s-a lansat în poezie cu cei Șapte ani de acasă, acesta fiind chiar titlul unei poezii din care desprindem că ”cei șapte ani de-acasă / după dealul vârstei stau la pândă… (Șapte ani de-acasă). Iar ”pânda” nu e altceva pentru Renata Verejanu decât examenul de conștiință pe care și-l ”organizează” cu severitatea omului avid de adevăr:
”Mi-e creierul prieten cu raza cea de soare” (poezia ”Vocale și otravă”).
Poeta declară fără echivoc: ”Nu suport frumusețea perfectă”, acesta fiind și titlul unei culegeri de versuri semnate de protagonistă. Fraza l-ar pune în gardă pe un cititor mai puțin (sau deloc) familiarizat cu poezia. Cum adică, s-ar întreba neinițiatul, oare poezia nu este chiar întruparea Frumuseții ? (așa, cel puțin, se străduiesc să le bage în cap învățătorii, unii, toți?) de literatură discipolilor mai mari și mici. Însă deschidem cartea de poeme și din start ne dăm seama că scriitoarea contestă ”luciul ce ascunde o umbră cețoasă”.

Și tot așa, de la un gând la altul, poeta îl deprinde pe cititorul său cu o frumusețe de altă natură: aceea de a trăi plenar clipa, de a medita, de a fi atent la ceea ce poate urma: ”Nu-s în Moldova munți, avem prea multe văi – / Să nu dea Domnul să se umple cu călăi…” (poezia Care-i perspectiva, domnilor). O gândire șocantă (pentru unii) posedă Renata Verejanu, însă limpede, concisă (pentru alţii):
”În graiul câmpiei mintale /Eu seamăn idei umaniste”… (poezia ”Erai așa dulce”).

Conștientă fiind că nu au toți harul cititului, poeta se întreabă (nu doar retoric):
”Ei, ce-aș putea, prieteni, să vă spun
În veacu-acesta, îmbâcsit cu scrum…” (Pe un simplu deal).
Suprasaturată de jocul de artificii din poezia de la început de mileniu, poezia Renatei Verejanu e angajare în destinul neamului, e grijă și dragoste de semeni, de om în general. Ea încearcă să ne convingă că e posibil, deși e foarte dificil azi, la noi, ”Să fii femeie fără ca să plângi..” (Glasul omeniei). Căci pledoaria poetei Renata Verejanu aceasta e: să fim oameni de omenie, femeia să fie femeie (are întro poezie un vers memorabil: ”E sortit pieirii meleagul cu oameni ambigeni…”). Scriitoarea tinde să-l convingă pe cititor că, deși parcurgem un segment de timp ostil nouă în multe privințe, el este totuși, sau poate fi și un timp al iubirii (Acest timp al iubirii). Acest volum emană prin conținutul său feminitate, maternitate – calități pururea căutate și cotate. Ne convingem că militanta, incomoda (pentru unii…) poetă Renata Verejanu (așa cum se prezintă ea în celelalte volume) e o fire complexă, surprinzătoare: ”Surâd, precum ziua surâde în zori…” (Continuitate).

Am asistat (ba chiar am și participat activ!) la diverse manifestări (festivaluri, lansări de carte, ședințe ale Cenaclului Grai Matern, saloane de carte) în cadrul cărora și-a lansat cărțile și / sau Renata Verejanu. Și
m-am convins că atât opera ei poetică, dar și activitatea editorial-organizatorică sunt înalt apreciate de confrații-scriitori, de cititori etc. În acest sens mi-au rămas întipărite în memorie afirmațiile a doi distinși oameni de cultură, academicienilor Mihai Cimpoi și Anatol Codru, opinii pe care le-au formulat la ședința Cenaclului Grai Matern la Biblioteca Onisifor Ghibu din capitală, atunci când poeta Renata Verejanu își lansa setul de plachete de versuri sub genericul ”Ofrandă Omeniei”. Anatol Codru găsise de cuviință să sublinieze că protagonista are un spirit zbuciumat, fin, căutător de comori: ”Noi avem la ora actuală femei-poete foarte interesante. Spiritul feminin este mult mai bine organizat ca cel masculin, și poezia Renatei Verejanu demonstrează cu prisosință acest adevăr. Renata, ascultă, căci ce vreau să zic nu e despre Eminescu, e despre tine. Recunosc că nu am ştiut că Renata Verejanu este un mare poet. Am descoperit acum, citind poemele din cele nouă cărţi în trei volume, în culorile tricolorului, din Colecţia Ofranda Omeniei. Şi dacă ţinem cont că aceste poeme au fost prezentate la editură nu azi, când poţi zice ce doreşti, ci prin anul 1980… Doar un mare poet putea să aibă aşa curaj… Renata ai o poezie foarte metaforică, eşti primul poet care seamănă cu mine…”, afirmase regretatul poet.
Totodată domnul Cimpoi a subliniat că poezia Renatei Verejanu este etică. E o poezia dură, de implicare socială activă, însă și sentimental-lirică. Frumoase cuvinte de apreciere la adresa protagonistei a rostit și domnul Marin Mazur, colegul de facultate al ei de la Politehnică, ex-vice-ministrul economiei. Renata Verejanu, spunea domnul Mazur, ne-a unit într-o horă mare, o horă a demnităţii. Are o mentalitate universală, ea fiind un veritabil ambasador al păcii.
Parcurgând atent textele scrise de Renata Verejanu, ești motivat să afirmi cu un vers de-al ei că ”Omul acesta e numai dor!” (Iubirea, problemă de stat). Mierea poeziilor semnate de Renata Verejanu, așadar, nu rezidă în ”frumusețe, perfecțiune” (pe care autoarea le contestă dacă-s doar de ”luciu”), ci în libertatea, ineditul asocierilor pe care le adună ea în vers, căci poetul, zice Renata Verejanu, e ”Nesupus învățăturii lui Karl Marx” (Noțiune de neam); și mai zice poeta, în alt poem ”Liber să se nască nu poate orișicine”. Poezia ei nu te plictisește. La poezia ei revii, chiar fiind versat în materie. Or, poate, tocmai de aceea o și faci – pentru a redescoperi bucuria lecturii dintâi.

Poeta Nina Slutu-Soroceanu

Poeta care-şi face din viaţă sărbătoare…

A spune sau a scrie despre un coleg nu e simplu. Din mai multe motive. Unul, şi cel mai important (mai sincer) fiind măsura inimii. Cât de aproape sau cât de departe este cel despre care scrii de inima ta, de oglinda în care te vezi tu în fiecare zi cu gândurile, aspiraţiile şi părerile tale despre lume. Ca să caracterizezi pe altcineva e nevoie să-l vezi în aceeaşi oglindă, să-i afli locul pe care-l are acel cineva în inima ta. Astfel descoperi legătura fluidică ce te apropie de, bunăoară, colegul pe care vrei să-l povesteşti lumii. Acest gând mi-a venit când am început să conturez portretul Renatei Verejanu…
Mi-am zis că ne leagă ceva divin, deosebit, care e mai puternic decât orice altă relaţie interumană. Cuvântul. Şi eu, şi Renata slujim aceluiaşi crez, doar că fiecare o face precum i se dictează prin intermediul inimii şi a minţii. Cu toată certitudinea remarc faptul că Renata Verejanu e un poet înnăscut. Altfel demult îşi alegea o altă cale, mai uşoară sau mai remunerată. Zic aceasta neîntâmplător. Renata e o femeie puternică, ştie să adune şi să convingă oamenii, e înzestrată cu multe calităţi de lider, deci putea alege altă meserie mult mai „bănoasă” şi mai onorată de timpurile pe care le trăim. Dar fiind marcată de o sensibilitate rară, a ales, spre binele ei, dar şi al celor care apreciază Cartea, chemarea sufletului, a inimii. E ştiut doar că scrisul, creaţia prin Cuvânt e o muncă grea, istovitoare şi care implică o totală dăruire… M-a impresionat la colega mea această temeritate, încredere, devotament şi perseverenţă în căutarea răspunsurilor (a pietrei filosofale) prin scris. Sunt calităţi rare date celor aleşi să spună lumii ceea ce simte fiecare, doar că nu oricine îşi poate spune prin cuvinte alese trăirile. Renata Verejanu are o poezie de tribun îndrăgostit de Adevăr, convins că-l deţine şi care îndeamnă la cunoaşterea şi susţinerea acestuia. Verva poetică a Renatei vine din firea-i nestăvilită, dar şi din marea dragoste pentru valorile unui Neam mereu pus la încercarea de a-şi recunoaşte identitatea. Este omul de creaţie pe care nu
l-ar putea face să tacă nimeni, nici ameninţările sau loviturile din faţă şi din spate. Pentru asemenea categorie de condeieri orice provocare a providenţei este un nou imbold ce le fortifică inspiraţia şi-i face să spună lucrurilor pe nume, fără teamă. Poeta mărturiseşte într-un volum, mulţumindu-le adversarilor, că-i ajută să devină genială. E o sfidare de poet pentru care arma graţie căreea apără adevărul, dar şi florile dăruite lumii, sunt Cuvântul. Renata a fost şi a rămas pe baricade. Prin Cenaclul „Grai matern”, dar mai ales prin „Micul Prinţ” – revista prin care promovează tineri înzestraţi, precum şi Concursul Internaţional care îi scoate pe arena mapamondului pe dragii noştri copii. O altă relaţie care ne leagă este Micul Prinţ, acest înger al Copilăriei, pe care şi eu l-am îndrăgit din adolescenţă.
Şi despre creaţia Renatei Verejanu aş avea ce să spun. Poeziile ei sunt sincere, profunde, inspirate. Mi-au plăcut volumele: „Eu am ştiut să fac din viaţa mea o sărbătoare” şi „Ofranda Omeniei”, iar versul „La vânătoare” îl recitesc deseori, ca pe un imn dureros de adevărat care demască viciile omeneşti…
…E timpul vânătorii, de după tulpini
Zece arme ochesc o singură idee.
De frică glumele se îneacă în suspini,
Împuşcăturile se-adună în trupul de femeie.
E criză de valută intersufletească.
Loviţi în nervi ca-n pielea tobei seci.
Călcâiul îşi retrage mersul, să lovească
Pădurile bârfei cu ochii stinşi şi reci…

De-ar fi să-i spun colegei mele ce cred despre ea, aş spune cu toată sinceritatea: „Dragă Renata, ferice de omul care ştie să-şi facă din viaţă o sărbătoare… În acest sens, tu eşti o femeie fericită!”

Claudia Partole, scriitoare

„Respiraţia moleculei” sau „ideea de continuitate” în creaţia Renatei Verejanu

Recent, locuitorii satului Verejeni au trăit clipe de intensitate sporită în cadrul unei întâlniri de creaţie cu consăteanca lor, poeta Renata Verejanu, care pe lângă faptul că face poezie bună, citită cu interes în diverse limbi, a înveşnicit în palmares alese activităţi la nivel de organisme internaţionale, fiind una din membrii activi ai Federaţiei Europene a Asociaţiilor, Centrelor şi Cluburilor UNESCO… devenind una ditre promotorii Mişcării Europene a UNESCO prin acordare de titluri şi calificative, inclusiv şi fondator al Organizaţiei Mondiale a Copiilor Talentaţi.
La manifestare au participat: academiciaul Mihai Cimpoi, scriitorii Vasile Căpăţână, Gheorghe Bâlici, artiştii Natalia Croitoru, Silvia Goncear, Ionel Istrati, maestrul cuvântului Andrei Viziru. Pe post de moderator s-a aflat actorul Sandu Aristin-Cupcea, care a declamat din creaţia Renatei Verejanu.

Vorbitorii au susţinut şi desfăşurat ideea academicianului M. Cimpoi că Renata Verejanu are un mesaj plin de sens, iar metafora, ca mijloc artistic, permite o intertextualitate, o descoperire a noi şi noi sensuri ale poeziei acestei autoare..
Vorbind despre civilizaţie, Montesquieu afirma Libertatea este dreptul de a face ceea ce permit legile. Îi ascultăm, îi auzim şi îi însoţim pe scriitori, pe poeţi. Deschizători de drumuri, ei au fost prin creaţie o stea călăuzitoare întru păstrarea valorilor. Un poet/o poetă se află într-o continuă perioadă de înflorire atunci când poezia lor trăieşte şi trezeşte la viaţă. Poezia Renatei Verejanu este mereu tânără, pentru că e mereu actuală, are priză la cititor pentru că poartă amprenta tuturor problemelor cu care se confruntă o societate. Ea are răspunsuri bine definite, pe care le sugerează cercetând cu ochii sufletului şi amanetând stările în locul luminii pentru a o revărsa din abundenţă, dezvăluind adevărul: Cruzime-i ca un fier de călcat: / Netezeşte toate părerile, trece tăcut peste ele. / Într-o brazdă proaspătă, de rouă salvat, / Adevărul nu se dă hăcuit în surcele…(Marele marş). Eul liric este un sol al libertăţii chiar în momentul când se află întemniţat (Un fulger altoit la mine în os / Mă luminează în noapte, presimt o furtună. / Voi nu veţi şti cât sunt de bucuros / Că marile dureri metafora-mi le-adună (Tâmpla vocalei pe versul meu proptită);” înjugat”de speranţă prin a demonstra că a exista e puţin – trebuie şi să mai trăieşti, sfidând cu revoltă nedreptatea, mereu purtând un vis cu faţa spre Ţară (Aici coboară munţii-n miez de noapte / Ca până-n zori să se aburce iar. / Nu-s simplu om, ci pază la cetate: / O rugăciune coborâtă pe altar . (Aici nu-s om, – o dulce melodie…), şi sugerând ideea: de a avea un rost, o verticalitate: Presimte ura din al meu protest, / Surâs uscat, ce nu cunoşti nici graba – / Nu eşti decât un mărunţiş, un rest… / Nu trebuieşti vieţii nici degeaba.(Ca dungile pe blana unui tigru)

Trăirile de intensitate, uneori până la paroxism, îşi găsesc o expresie vie în evantaiul de doruri – de Ţară, de adevăr, de libertate, de moral. Dar cea mai originală formula artistică în creaţia RenateiVerejanu este: Dumnezeu-eu-oamenii, asigurându-i poetei realizarea misiunii importante de a-şi purta inima în afara sinelui, ducând dulcea povară a frumosului spre alte suflete: Cu ochii altcuiva privesc peste un veac / (La Dumnezeu)- / Căruntă, supărată, cui să plac? / Şi tu te oglindeşti în chipu-mi calm / (De meritul suprem pe care-l am) / Întotdeauna merit să te am / În zi, în noapte, pe pământ, în cer…
La trezire sunt predispuşi cei ce nu dorm nicicând, zice o vorbă înţeleaptă. Poeta Renata Verejanu scrie versuri cu visele treze, stăpânite de conştiinţa trează şi cu furtuna din suflet: În câte noduri îmi veţi lega surâsul, / Văzduhul trăieşte în el independent. / Al cerului cine-i aude vreodată plânsul- / Planeta întreagă îi încape în piept…
C. Brâncuşi afirma: Cel mai greu e să te pui în stare de lucru. Poeta nu depune eforturi în acest sens şi-şi păstrează această stare pentru că iubeşte zidirea lui Dumnezeu din sinele său. Poezia ei nu se joacă cu Universul, al cărei epicentru este, şi cucereşte lumea, poate chiar o dezrobeşte, prin armonia dintre cuget şi suflet, dintre vis şi realitate: Ci eu trăiesc în fereastra ta, vis devreme, / Soarele-mi întinde umbra pe pereţi. / Nenumărate patimi cearcă să te cheme – / Să nu fugi de-acasă, cer de dimineţi (Trăiesc în privirea ta).

Atenţia interiorului o îndreaptă spre frumos prin prisma descătuşării conştiinţei (De toate, numai nu un dor imaginar / Şi nu cu haosul în minte şi în piept), pentru că ce poate fi mai periculos pentru fiinţa omenească decât o conştiinţă oarbă ce presupune lipsă de demnitate, căderea în genunchi şi fruntea plecată? : Din păcate nici n-aţi fost vreodată / Luptători cu sete de-adevăr. / Deşi vi-i cuvântarea prea mult decoltată, / Ea se ţine-n viaţă pe un fir de păr…(Unora)
Scriitorul Nicolae Fabian afirmă că poezia este chilia spiritului bolnav de ştiinţa luminii. Eul liric tinde spre confirmarea acestei imagini în creaţia autoarei Renata Verejanu: se deschid ochii sufletului doar trăind cu sinceritate, lăsând să cearnă din abundenţă ideile reformatoare, remodelatoare, respingând tot ce este ipocrit în acţiuni fără a lăsa spaţiu liber pentru întuneric când adevărul strigă: De câte ori i-am deschis întunericului uşa, / De câte ori am ocolit a lui vorbe-ventuze – / V-aţi temut să scoateţi de pe limbă mănuşa, / Ruşinându-vă că purtaţi surâsul pe buze (Scrisoare oficială)
Un imperativ al creaţiei este sub semnul mirării cu multe pagini între metafore ce predispun la profunde meditaţii: Un soare necunten îmi curge în piept / Nemurirea vieţii să susţină… / Ahmatova zice cum că aş fi un mare poet: / Cu metafora-n flăcări şi chipu–n lumină (Continuitate).

Crinii poeziei Renatei Verejanu vă dăruiesc astăzi autografe: sunt dimensiunile căutătorilor de comori în lecturi: Căutarea se trezeşte azi mai devreme / Poate ne apropiem în acest vis?— / În zorii de duminică e mai multă lumină / Decât în speranţa care s-a stins(Aparenţele înşeală).

Lidia Grosu, poetă, lector universitar
Revista Micul Prinț, 2011

“Geniu invizibil al poeziei basarabene”

Am avut o mare plăcere să scriu muzică pe versuri de Renata Verejanu.
Versurile Renatei Verejanu sunt foarte enigmatice şi te lasă să pluteşti în lumea imaginaţiei. Majoritatea ideilor Dumneaei sunt metaforice şi pentru a pătrunde în esenţa lor şi a le înţelege, e nevoie de o concentraţie şi meditaţie mai profundă, de o pregătire chiar.
Prima lucrare a Renatei Verejanu, pe care eu am aşternut-o pe note, a fost “Cântec”. Cred că, însăşi sufletul poeziei mi-a insuflat muzica. Pot să mărturisesc că melodia nu a venit deodată. Am avut câteva variante din care nu puteam alege. Iniţial doream să fie ceva uşurel, ritmic, dar până la urmă, am înţeles că metafora Renatei Verejanu dictează singură ce vrea!
Această piesă, “Cântec”, a sunat ca un imn închinat femeii atât pentru Renata Verejanu şi cei prezenţi în sala de manifestări a Colegiului de Construcţii, unde a şi fost lansată. Sărbătoarea s-a dedicat creaţiei poetei şi omului de cultură Renata Verejanu, personalitate marcantă şi “geniu invizibil al poeziei basarabene”, cum avea să menţioneze şi Tatiana Ambroci, directoarea bibliotecii colegiului şi organizatoarea evenimentului.
“Cântec” este o piesă aparte în repertoriul meu, care se deosebeşte prin profunzimea gândului şi caracterul filosofic al versurilor. Interpretez acest cântec de fiecare dată la Festivalul-Concurs Internațional al Talentelor Lumii “Micul Prinţ” şi alte manifestări: lansări de carte, şedinţe ale cenaclului Grai Matern și a altor cenacluri literare în cadrul bibliotecilor şi altor centre informaţionale şi culturale.
O altă poezie a Renatei Verejanu, pe care am înaripat-o cu melodie, a fost “Colind de dor”. Această lucrare este foarte pozitivă şi luminoasă, unde Renata Verejanu transformă fulgii de zăpadă într-un vals de iubire şi puritate. Versul evocă o chemare a seninătăţii şi dragostei faţă de Ţara noastră şi de sufletul poetei, revărsând, de fapt, lumină peste fiecare din noi.
Melodia pentru “Colind de dor” pot să zic că a aparut fulgerător, în sensul adevărat al cuvîntului. Renata Verejanu a dat versurilor atâta muzicalitate şi vibraţie, încât muzica nu s-a lăsat rugată prea mult şi s-a aşternut foarte uşor şi repede peste rânduri, devenind un tot întreg şi potrivindu-se de minune. Aceasta m-a făcut să cred ca poeta a scris şi muzica împreună cu versurile, eu fiind îndemnată doar s-o preiau şi să-i dau glas.
Apreciez mult tooate câte le face poeta Renata Verejanu pentru cultura și neamul nostru, cu atâta dragoste şi professionalism, cu un mesaj foarte clar – de a trăi frumos şi cu demnitate.

Natalia Croitoru,
interpretă și compositor
Chișinău

Renata Verejanu: ”Dar supusă nu pot fi”

”Ofrandă omeniei” – este o carte pe care face s-o căutăm și, dacă o mai găsim în librării, să-i consacrăm ora de lectură și de recreație. Ne va deschide o lume nouă de percepție și adevăr, o lume de neliniști și căutări febrile, de descoperiri neașteptate și convingătoare concluzii filosofice. Apărută sub semnul anului Eminescu, ea ne va bucura atât prin abundența sugestiei, cât și prin satisfăcătoarea ținută poligrafică. Într-un cuvânt, e o carte, a cărei prezență exterioară corelează cu cea poetică.

După o îndârjită și neânțeleasă (de noi, cei mulți) tăcere de aproape de un deceniu (placheta de debut ”Până la dragoste” i-a apărut în 1979 și o selecție în traducere la ”Molodaia Gvardia” în 1982), această carte antologică a Renatei Verejanu definitivează o personalitate poetică formată, perseverentă și îndrăzneață. Cartea e cu adevărat antologică, ea întrunește cele mai bune poezii, alese din cinci manuscrise nepublicate – încă o acuzare serioasă a multafișatului ”drept” al cuvântului. Dar cum aveau să fie publicate, dacă încă în unul din primele manuscrise, într-o poezie compusă în 1980, poeta chema fără teamă:

Tu, om cumsecade, capabil să te răzbuni,
Scutură de pe grai mucegăitele nopți.

Poeta chema, dar cine era s-o audă, dacă nu se găsea nici redactorul, nici editorul care s-ar fi decis să-i ducă apelul la cititor. Trepăda poeta pe la edituri, pe la ziare, pe la teleradiodifuziune, dar toate strădaniile îi erau în van. Ca și ale multor altor poeți, de altfel. Văduvită de puteri și speranțe, se întorcea din nou în mâhnita-i casă, lua în mâini ziarele proaspete și iar citea în ele fel de fel de urale și promisiuni deșarte, și iar își împărtășea durerea și revolta foii albe de hârtie:

Program alimentar, de ce mă-ncerci cu foame?
Ți-s recunoscător, dar nu mă scoți din minți.
Nici economistă, hrinca nu adoarme
Strânsă între buzele fierbinți.

Cine era să-i publice atunci, în 1980, astfel de versuri? De aceea poeta era nevoită să rugume și mai departe promisiuni, să-și semene porumbul optimismului printre cutele frunții, să sărute, timidă, raze reci de soare. ”Am mandat, de om, dar cine mi-l cere?..”. De asemenea, sunt cuvintele Renatei Verejanu. Și sunt spuse tot de pe atunci. Dar au văzut lumina tiparului abia acum, în ”Ofrandă omeniei”. Versul de aspirație social-politică în genere e foarte frecvent în această culegere. E cel mai frecvent. Pentru că în genere se poate oare ”să fii poet cu inimă de ceară? / Să n-ai durerea graiului și nici griji de țară? / Să plângi planificat o viață întreagă?..”. Pentru că ”decât un suflet ostenit – mai bine nicidecum”. Or, poeta admite să ostenească mâinile, picioarele, ochii, auzul, dar nu sufletul. Un om cu sufletul ostenit e și hărtănit, și periculos. Un om cu sufletul ostenit e și laș. Iar lașii, a știut-o întotdeauna, ”lașii, printre buze, numele-mi scrâșnesc”. Ea nu s-a lăsat intimidată, n-a cedat, nu și-a călcat pe inimă. Ea a sfidat, râzând, minciuna, lașitatea. Și a învins. Pentru că ”se retrag și stâncile din ochii larg deschiși”, pentru că nu și-a căutat nici când un noroc stângaci, ci unul viteaz, omenos, pentru că și de se simțea învinsă, nu putea fi supusă.

Timpul stagnării, timpul minciunii, timpul strâmbătăților vieții au revoltat-o mereu. Acum se scrie și se publică mult despre acele denaturări. Ea scria și atunci, dar nu putea publica nimic. ”Nu mi-ați făcut nici un rău: doar atât – / Mi-ați izgonit copilăria din sânge”, – le spunea ea celor care ne dirijau traiul, care i-au ”secerat din suflet lanul de grâu”, care cu zece arme ocheau o idee și ”loveau în nervi ca în pielea tobei seci”.

Văzând-o veșnic bântuită de neliniști, aruncată în toate părțile de talazurile violente ale vieții, dar ”înălțată în numele de Mamă”, și cu o mânuță firavă de copil drăguț și ascultător în brațu-i slab, mă întrebam mereu ce-o ține, într-adevăr, ce-i ajută să reziste. De altfel, o întrebare analogică găsim și în versurile sale: ”Propria-mi umbră, aflându-mă mirată, mă întreabă: / Ce te sufocă? Ce te alină?”. Dar cu toate acestea, ea se uimește mereu și se închină în fața frumuseții sufletești și aduce omeniei, bunătății, cinstei ofranda inimii și cugetului său. Acum, în această carte, găsim nu numai răspunsul la întrebările grele, ci și o încredere fermă a poetei în zile mai bune, mărturisite și ele încă demult, în timpuri de gândire încorsetată:

Prin nervii calmi timp nou se arată.

Multe sunt nedreptățile pe care le-a îndurat poeta în acești ani lungi de tăcere convențională. Fie ale sale, proprii, fie ale apropiaților săi. Ea, însă, i-a înfierat fără milă pe trădătorii de țară și de popor, pe vampiri și birocrați, pe cei de ne-au hărțuit de ani și ani viața și spiritul, pe lingăi și criminali de tot felul, pe hulitori și ticăloși. Ea, însă, n-a uitat de Eminescu, de Gagarin, de Pasternak și Țvetaeva, de Ceaikovski. A mișcat-o adânc arta covorului nostru moldovenesc, clopotele, care astăzi se trezesc prin sate, fulgerul, ce îi locuiește în cânt, și clopotul ploilor timpurii. A dedicat versuri vibrante lui Petru Zadnipru și Mihai Volontir, Ion Druță și Iustinas Marținkeavicius, Valentin Rasputin și Otar Ciladze, Vladimir Vâsoțki și Cinghiz Aitmatov.

Sunt în carte și câteva pânze poetice mai ample. Una, totuși – ”Soartă atotvăzătoare” – merită a fi menționată în mod deosebit. E vorba de cazul tragic Verdeși, un care care ne-a zguduit pe toți. Poemul însă, nu-i un reportaj versificat, fără culoare și fără fior, cum mai avem în poezia moldovenească. Iată doar două versuri: ”În sat la Verdeși cântă greieri… / Năvalnic, doină, mă cutreieri”. Sau încă două: ”Zadarnic, versul meu, ești atât de blând / Când inima îngheață cu lacrima în gând…” Sau încă: ”Mă uit la mormântul crescut către cer – / Pian cu clape negre, ce simfonii se-aștern?..”. Sau: ”Cinstea are sânge roșu – / Sânge negru îi iese în drum”. De altă natură și coloratură e poemul ”Sărut nunta de aur a părinților mei” – mustind de gingășie, căldură și senin, de dragoste și recunoștință infinită. Și o imensă durere omenească: ”Aud cum cântă-n mine crizantema / Ce-a fost în preajma mamei, când tata a murit…” Și o eternă întoarcere la cei, ale căror ”drum cu drum iubirea a înrudit”.

Am insistat poate prea mult asupra încărcăturii civice a cărții. Am trecut poate prea nejustificat pe lângă multe alte preocupări ale ei. De-o vorbă, am găsi în ea adevărate perle de poezie erotică, portrete și peisaje cuceritoare. Mi se pare, însă, că anume această poezie social-politică, dar realizată într-i împletire frumoasă de metafore și alte multe procedee poetice, și dictează valoarea ei incontestabilă și o caracterizează pe poetă cel mai pregnant. Chiar cu prezența unor cuvinte și expresii mai puțin poetice, chiar și cu unele versuri mai puțin îmbinate pe ici-colo, volumul de versuri ”Ofrandă omeniei” se plasează în rândul celor mai esențiale din anul literar 1989.

Victor Ladaniuc
Moldova Socialistă, 11/01/1990

Poetul cu ”metafora-n flăcări
şi chipu-n lumină”

Am cunoscut Poetul, care știe să ”măsoare cu ochii / tristețea” în timpul renașterii, la evenimentele organizate în cadrul Cenaclul Grai Matern și în specil, prin discursul memorabil ținut la tribuna Marii Adunări Naționale în 1991.
Am citit, pe parcursul anilor, majoritatea cărților Renatei Verejanu. Am dat la multă lume să citească cărțile de poeme, inclusiv Ofranda omeniei (cu cele cinci cărți ), apoi cele trei volume în culorile tricolorului din Colecția “Ofrandă omeniei”, prinse cu o panglica simbolica (a Munci, a Iubi, a Trăi; Vânzătorul vârstelor; Stema destinului), mai recent Acest timp al iubirii, Provocați-mă… și versurile Renatei Verejanu, devenite proverbe, maxime, cugetări, adunate în cartea În lumea Renatei Verejanu, Maxime și cugetări. Am dorit ca oamenii să intre în lumea Renatei Verejanu, să se bucure de cele descoperite, precum m-am bucurat eu când am descoperit poetul….
Am vrut să rețină și ei, pentru totdeauna, numele poetei și să-i prețuiască opera. Or, neamul nostru nu prea știe a prețui o personalitate, cât e printre noi. Ne trezim, că e genială, abia când pleacă-n nemurire.
Renata Verejanu, poetul ”generației dintre secole” (sintagma îi aparține), e cea care a pătimit, poate cel mai mult, din cauza sistemului totalitar și a unor colegi de breaslă, care au servit acest sistem. Altfel nu pot intelege, în ce fel și chip s-au tot distribuit de-a lungul anilor premiile Uniunii Scriitorilor din Moldova, dacă o carte cum e Ofranda omeniei (1989) sau cele nouă cărți în trei volume din Colecția ”Ofrandă omeniei” (2006) nu au obținut, deși meritau, nu doar cele mai importante premii la zi, macar o simplă mențiune.
Nu pricep nici cum se întocmea lista cu nume ”notorii” pentru distincții de stat, – știu însă că, poate cea mai activă și productivă poetă, rămâne mereu în umbră…
Mare mi-a fost mirarea, când la Saloanele Internaționale de Carte din ultimii ani, unde poeta Renata Verejanu este prezentă cu câte 5-7 cărți noi și, – în cartea Ziua poeziei, care elucidează procesul literar de pe la noi, așa poet nici că există…
Da, mare și grea boală e invidia basarabeanului… Doar de talente autentice această boală nu se poate prinde, căutam eu să îndreptățesc această stare de lucruri, când am dat de o listă de turnători, printre care am găsit și o jumătate dintre colegii de condei ai Renatei Verejanu… Am oftat adânc si m-am intrebat, cum de-a rezistat el, Poetul, între ei… Şi de unde a avut forţa şi curajul, şi dorinţa, şi inspiraţia de a continua să scrie?!
Mi-au sfărâmat în două numele cel mic:”/ N-au găsit nici aur, nici rubedenii – nimic. /Cercat-au să mi-l bată cu sfârla, satisfăcuţi – /Mă plouă loviturile şi-acuma, căci sunt mulţi./ Li-s ochii roşi-deschişi: „Cum, încă n-a căzut?”/ Şi gata-s orişicând să-mi dea un împrumut./
Dar uite că nu cer, şi-aceasta îi sufocă – /Mă strâng în cercul lor: priviri închise-n scoică, / Îmi spintecă surâsul, secunda îmi provoacă, /Şi bucuroşi ar fi inima să-mi tacă./ Ci focul din vulcane în trupul meu s-înalţă /Şi spulberă cenuşa. Mai am o clipă, viaţa…/ Trag adânc văzduhul – tot corpul să-mi respire, /Din scaunele moi tiranii să se mire. /Şi bucuroşi cum sunt, că ei conduc o lume, /Izvorul nu-mi pot smulge, deşi nu are nume.”
(Izvor cu numele mic, inspiraţie)
Nu am crezut, ca această poezie dură poate fi cântată. Dar am gasit pe You Tube fragmente de la Serata de creație a Renatei Verejanu, Sala cu Orgă, 1993, și sincer mă bucur, că un tânăr de prin părțile Glodenilor, a compus muzică , iar ca refren a folosit anume acestă strofă:
Îmi spintecă surâsul, secunda îmi provoacă,
Şi bucuroşi ar fi inima să-mi tacă.
Ci focul din vulcane în trupul meu s-înalţă
Şi spulberă cenuşa. Mai am o clipă, viaţa…
Această clipă a fiecărui dintre noi, care se numește viața, adolescentul, descoperit de Renata Verejanu printre sutele și miile de tinere talente, a știut să o evidențieze în cântecul său…
Citesc recenziile interne la mai multe cărți de la o editură de stat, unde Renata Verejanu prezentase cărți de poeme și romane (da, romane!) prin 1980 și nu pot crede, că aceste persoane, care astazi se dau mari patrioți, au slujit sistemul cu atâta ardoare și au distrus destine… Printre aceste lucrari respinse e și cartea de poeme ”Oameni dragi”, editată de Renata Verejanu pe cont propriu, în volum aparte, abia în 2011… Peste 30 de ani cartea ei este cat se poate de actuală! A avut dreptate poetul, cand afirma cu tarie: “provocați-mă… să devin genială”.
Acesta o fi find unul din motivele pentru care Poetul nu a lăsat cuvintele așa, spălăcite de cotidian, cum sunt ele în vorbirea de zi de zi… Cuvintele din poemele sale poartă o încarcatură aparte, cu un sens profund, care ”în fiecare primăvară dau un rod nou”… Geniul poetic a năcut din fiecare cuvant simplu cate o metafora aleasa:
Dacă-i să ard – pe raza demnității,
Dacă-i să plâng – cu fruntea către cer.
sau
“În câte noduri ați lega surâsul – /Văzduhu-n el trăiește oricând independent./ Cerului cine-i aude vre-o dată plânsul – /Planeta întregă îi încape în piept.” (Între cer și pământ)
În fiecare caz e vorba de plâns… plânsetul unui om.
Se pare, poetul a căutat înadins cuvintele, care să ne zgârâie nu în gât, ci rostirea, pentru a le înțelege mai bine, folosind consoane tăioase, cum ar fi acest ”z” în ”raza demnității” sau ”varza roză-a dimineții” și multe alte metafore inedite din poeziile scrise prin anii 1980-1985. Scrise si respinse. De cenzura sau, poate, chiar de colegii de breasla?!
Poetul a fost în permanență de unul singur pe câmpul de luptă:
/Poftim…/ De una singură pe câmpul de luptă,/ Tot de ce-am dispus – aer mult… /Unul, Domnul, mă ajută/ Să pot ieşi, odată, din acest tumult…(De-ajuns).
/“Iată-mă-s: nici rob, nici împărat. N-am dovedit/ Să trag ciubotele – două tălpi: pe dinamit…”/
și în această luptă inegală, a poetului cu ambele tălpi pe dinamit, din poemul Nici rob, nici împărat, în care avem un dialog dur și clar al Poetului cu sistemul, cu răul din societate, autorul alege dragostea, nu ura:
“Galopează ura în mine, cine-o ajunge pe urmă –/Capete, recruți, guri zăvorâte – turmă… / Până și prostituatele din versul lui Baudelaire / Înjunghie mărul cu glasul de fier. /
Și locomotiva – cinovnic cu glas infuriat/ Satisfăcut, prelung șuierat…/ Viață de sacrificiu? La judecata de apoi / Nici o personalitate: gunoi, gunoi…/ Luptă în care cinovnicul nu poate învinge: / Proprietari, apăsați ștampila pe ultimul sărut – / Nu mă dirijează gestul vostru de împrumut”
Poetul, de fapt, nu luptă, ci cântă. Auziți melodia poemului Ah, viață, viață…? –
“Ah, cum i-aș chema pe călăi /Să sorb tot veninul din ei, /
Să-i fac foarte buni pe toți… /Nu mai vreau morți, neam plin de morți./”
Toate cele patru strofe, actuale azi, deși poemul a fost scris acum 30 de ani, se încheie:
“Ah, semenilor, atât de lacomi, ah! /Cum v-aș pălmui îndelung, /Cu șirul neamului meu, de valah… /Minute pentru voi nu-mi ajung”
Poetul e dur și direct și în poemul Aplaudați-vă greșelile:
“Furtună-s, nu aprinsă de chibrituri –
De ultimele evenimente din ţară.
Greşelile voastre ne-au troienit inima cu riduri,
Şi anii toţi au mutra voastră amar”.
Sau în poemul “Beznele”:
“Guri desfrânate – răni pline de licoare, /Lăsaţi-mi mândrii umeri, întorşi azi de la mare /Să traverseze veacul. Prunci crească-n sărbători… / În băile de sânge e mare adunare: / Se hotărăşte cu vot unanim – / (Acum la modă e să fii cu toţii), /Pe care-l decapităm, pe care-l renumim, / Şi cui îi foarfecăm firul roşu-al sorţii… “
E foarte diferită atmosfera în care poetul îmbracă poemul, nuanțele țin de mesajul poetului:
“Într-o zi, când nu veni nici un prieten,
Şi eu – nici la unul din ei nu m-am dus –
În suflet mi se făcu foame şi sete
De vârsta care nu mi-e de-ajuns…” ( Vârsta care nu mi-e de-ajuns)
Precum e și această clipă sfântă când femeia se înalță în numele de MAMĂ, din poemul “Oftat închis în auz”:
“Mi-am turnat vorbele în palme, poftiţi:
Voi, patru anotimpuri flămânde de mine,
Serviţi.
Istovită de anii mei, nu încap în nici o oglindă
A celor patru zări; ca focul în lemne
Surâd blândă.
Oftatul, din suflet eliberat, s-a închis în auz,
Nu-l goneşte nici o rugăciune, nici o sudalmă –
Preludiu confuz..

M-am răspândit ca un zbor neterminat
Din casă în casă, din palmă în palmă –
M-am înălţat
În numele de Mamă.

După apariția volumului Ofranda “ omeniei”, mai multă lume care cunoaște activitatea fructuoasa a acestei personalitati ilustre a neamului nostru,- acest nume s-a lipit de Renata Verejanu ca o manuşă. Or, anume această ”Uriaşă energie creatoare, omenia…” ( Răcnete şi flori) a și ocrotit poetul de toate relele, invidiile și ura celora care își recunoșteau sufletul într-un vers sau altul al poetei. Și poetul îi ține în permanenţă în vârful condeiului. Nici în cel mai frumos poem de dragoste aceasta nu uită de cei care-și bagă ghearele să-i înăbușe cântecul, să-i distrugă destinul:
“Trag plapuma ruşinii pe corpul meu bronzat:
O, cum mai latră gerul, trezind întregul sat.
Strâng pumnii disperării sub capul meu, fierbinte
Nu cred să te iubească de astăzi înainte
Aşa altcareva.
Ci visele – ca mrejele, ca un desiş ghimpos…
Trag plapuma, trag pielea dezvelindu-mă până la os,
De parcă-ar stărui ceru-n carnea-mi să se-mplânte,
Ca-n mine tinereţea o viaţă să tot cânte.

Ci alt vis mă trezeşte, mă lasă pălmuită,
Şi ca nicicând bogată, şi ca nicicând iubită.
Eu dintr-un vis în altul aş trece nopţi întregi
Când ochii tăi senini – ascultătorii regi,
Mi-s pază lângă buze, şi-mi însoţesc silaba…
Ca fiarele nicicând să-şi vâre-n cântec laba” (Acuarelă)

Timpul le-a asezat frumos pe toate la locul lor, astfel incat avem astazi dovada unui talent autentic, a unui suflet de poet ales, a unui patriot cu drag de neam şi ţară, care trudeste zilnic, cu multă daruire, la promovarea imaginii pozitive a ţării, departe peste hotarele ei.

Galina Codreanu,
Redactor-producator Moldova1

O generaţie completă

Renata Verejanu a sfidat proletcultiştii din literatura de după 1990, care şi-au zis post-, pre-, neo- ş.a., spre deosebire de aceştia, poeta cultivând modernitatea poemului.
Poemele ei tradiţionaliste sunt moderne. Modernitatea sa vine din îmblânzirea formelor clasice.
Cărţile Renatei Verejanu creează imaginea unui scriitor dinamic, divers, viu.
Poeta n-a făcut poezie din pervertirea limbii, nici din profanare de sacru, nici din înjurături, cum venise moda. Ea n-a colaborat cu diavolul roşu. Dar nici cu cel de alte culori.
Renata Verejanu n-a abandonat versul, în aceste vremi de cumpănă pentru poezie, ci a scris, a editat, a popularizat, a trăit poezia.
E prezentă la ea o sete de concret, venită din foamea de ideal, un dor de real izvorât din aspiraţia către vis.
Realitatea şi visul devin sinonime şi se întrepătrund: ca o sferă de lumină – cu umbra ei răsfrântă în univers.
Poeta s-a lăsat privită de cuvinte, pe care le-a văzut în mişcare. S-a lăsat citită de propriile cărţi, simplitatea cuvintelor atrăgând profunzimi de sens.
Ea s-a găsit pe sine însăşi, prin copii (editarea revistei „Micul Prinţ”), prin colegi, prin poeţi, prin cărţi, prin participare la evenimente culturale şi nu numai.
Cu Renata Verejanu, noi, şaptezeciştii literaturii basarabene, devenim o generaţie completă.

NICOLAE DABIJA

Opinii din cartea „Geniul invizibil al literaturii basarabene” , 2012, ed.OMCT