Răzbunare
Nu mă răzbun pe acest bărbat frumos
(Nu importă al cui sprijin poate fi)
Conduce un stat ori suflă în os
Sau îşi lipeşte pe sprâncene câte o zi
Îl provoc să mă admire un pic
La distanţă destul de mare
Ieşită dintr-un groaznic accident
Viaţa îmi e colacul de salvare.
Nu mă răzbun pe nimeni, nici pe el
Hramul capitalei îmi e oglindă vie
Gândurile geroase inundă al nopţii tunel
Şi eu răzbat cu multă mărinimie
La ieşire – el, simplu gest omenesc,
Atent, atât cât cerul se înalţă…
Şi moleculele în mine se-nmulţesc
Precum lumina-n plină dimineaţă.
1980
Ofranda omeniei 
Lasă un comentariu