Recent, locuitorii satului Verejeni au trăit clipe de intensitate sporită în cadrul unei întâlniri de creaţie cu consăteanca lor, poeta Renata Verejanu, care pe lângă faptul că face poezie bună, citită cu interes în diverse limbi, a înveşnicit în palmares alese activităţi la nivel de organisme internaţionale, fiind una din membrii activi ai Federaţiei Europene a Asociaţiilor, Centrelor şi Cluburilor UNESCO… devenind una ditre promotorii Mişcării Europene a UNESCO prin acordare de titluri şi calificative, inclusiv şi fondator al Organizaţiei Mondiale a Copiilor Talentaţi.
La manifestare au participat: academiciaul Mihai Cimpoi, scriitorii Vasile Căpăţână, Gheorghe Bâlici, artiştii Natalia Croitoru, Silvia Goncear, Ionel Istrati, maestrul cuvântului Andrei Viziru. Pe post de moderator s-a aflat actorul Sandu Aristin-Cupcea, care a declamat din creaţia Renatei Verejanu.
Vorbitorii au susţinut şi desfăşurat ideea academicianului M. Cimpoi că Renata Verejanu are un mesaj plin de sens, iar metafora, ca mijloc artistic, permite o intertextualitate, o descoperire a noi şi noi sensuri ale poeziei acestei autoare..
Vorbind despre civilizaţie, Montesquieu afirma Libertatea este dreptul de a face ceea ce permit legile. Îi ascultăm, îi auzim şi îi însoţim pe scriitori, pe poeţi. Deschizători de drumuri, ei au fost prin creaţie o stea călăuzitoare întru păstrarea valorilor. Un poet/o poetă se află într-o continuă perioadă de înflorire atunci când poezia lor trăieşte şi trezeşte la viaţă. Poezia Renatei Verejanu este mereu tânără, pentru că e mereu actuală, are priză la cititor pentru că poartă amprenta tuturor problemelor cu care se confruntă o societate. Ea are răspunsuri bine definite, pe care le sugerează cercetând cu ochii sufletului şi amanetând stările în locul luminii pentru a o revărsa din abundenţă, dezvăluind adevărul: Cruzime-i ca un fier de călcat: / Netezeşte toate părerile, trece tăcut peste ele. / Într-o brazdă proaspătă, de rouă salvat, / Adevărul nu se dă hăcuit în surcele…(Marele marş). Eul liric este un sol al libertăţii chiar în momentul când se află întemniţat (Un fulger altoit la mine în os / Mă luminează în noapte, presimt o furtună. / Voi nu veţi şti cât sunt de bucuros / Că marile dureri metafora-mi le-adună (Tâmpla vocalei pe versul meu proptită);” înjugat”de speranţă prin a demonstra că a exista e puţin – trebuie şi să mai trăieşti, sfidând cu revoltă nedreptatea, mereu purtând un vis cu faţa spre Ţară (Aici coboară munţii-n miez de noapte / Ca până-n zori să se aburce iar. / Nu-s simplu om, ci pază la cetate: / O rugăciune coborâtă pe altar . (Aici nu-s om, – o dulce melodie…), şi sugerând ideea: de a avea un rost, o verticalitate: Presimte ura din al meu protest, / Surâs uscat, ce nu cunoşti nici graba – / Nu eşti decât un mărunţiş, un rest… / Nu trebuieşti vieţii nici degeaba.(Ca dungile pe blana unui tigru)
Trăirile de intensitate, uneori până la paroxism, îşi găsesc o expresie vie în evantaiul de doruri – de Ţară, de adevăr, de libertate, de moral. Dar cea mai originală formula artistică în creaţia RenateiVerejanu este: Dumnezeu-eu-oamenii, asigurându-i poetei realizarea misiunii importante de a-şi purta inima în afara sinelui, ducând dulcea povară a frumosului spre alte suflete: Cu ochii altcuiva privesc peste un veac / (La Dumnezeu)- / Căruntă, supărată, cui să plac? / Şi tu te oglindeşti în chipu-mi calm / (De meritul suprem pe care-l am) / Întotdeauna merit să te am / În zi, în noapte, pe pământ, în cer…
La trezire sunt predispuşi cei ce nu dorm nicicând, zice o vorbă înţeleaptă. Poeta RenataVerejanu scrie versuri cu visele treze, stăpânite de conştiinţa trează şi cu furtuna din suflet: În câte noduri îmi veţi lega surâsul, / Văzduhul trăieşte în el independent. / Al cerului cine-i aude vreodată plânsul- / Planeta întreagă îi încape în piept…
C. Brâncuşi afirma: Cel mai greu e să te pui în stare de lucru. Poeta nu depune eforturi în acest sens şi-şi păstrează această stare pentru că iubeşte zidirea lui Dumnezeu din sinele său. Poezia ei nu se joacă cu Universul, al cărei epicentru este, şi cucereşte lumea, poate chiar o dezrobeşte, prin armonia dintre cuget şi suflet, dintre vis şi realitate: Ci eu trăiesc în fereastra ta, vis devreme, / Soarele-mi întinde umbra pe pereţi. / Nenumărate patimi cearcă să te cheme – / Să nu fugi de-acasă, cer de dimineţi (Trăiesc în privirea ta).
Atenţia interiorului o îndreaptă spre frumos prin prisma descătuşării conştiinţei (De toate, numai nu un dor imaginar / Şi nu cu haosul în minte şi în piept), pentru că ce poate fi mai periculos pentru fiinţa omenească decât o conştiinţă oarbă ce presupune lipsă de demnitate, căderea în genunchi şi fruntea plecată? : Din păcate nici n-aţi fost vreodată / Luptători cu sete de-adevăr. / Deşi vi-i cuvântarea prea mult decoltată, / Ea se ţine-n viaţă pe un fir de păr…(Unora)
Scriitorul Nicolae Fabian afirmă că poezia este chilia spiritului bolnav de ştiinţa luminii. Eul liric tinde spre confirmarea acestei imagini în creaţia autoarei Renata Verejanu: se deschid ochii sufletului doar trăind cu sinceritate, lăsând să cearnă din abundenţă ideile reformatoare, remodelatoare, respingând tot ce este ipocrit în acţiuni fără a lăsa spaţiu liber pentru întuneric când adevărul strigă: De câte ori i-am deschis întunericului uşa, / De câte ori am ocolit a lui vorbe-ventuze – / V-aţi temut să scoateţi de pe limbă mănuşa, / Ruşinându-vă că purtaţi surâsul pe buze (Scrisoare oficială)
Un imperativ al creaţiei este sub semnul mirării cu multe pagini între metafore ce predispun la profunde meditaţii: Un soare necunten îmi curge în piept / Nemurirea vieţii să susţină… / Ahmatova zice cum că aş fi un mare poet: / Cu metafora-n flăcări şi chipu–n lumină (Continuitate).
Crinii poeziei Renatei Verejanu vă dăruiesc astăzi autografe: sunt dimensiunile căutătorilor de comori în lecturi: Căutarea se trezeşte azi mai devreme / Poate ne apropiem în acest vis?— / În zorii de duminică e mai multă lumină / Decât în speranţa care s-a stins(Aparenţele înşeală).
Lidia GROSU
