Drum spre adevăr și Oameni dragi sunt cărțile independenței… Poetul știe că nimic nu este întâmplător…
Renata Verejanu: ”Dar supusă nu pot fi”
”Ofrandă omeniei” – este o carte pe care face s-o căutăm și, dacă o mai găsim în librării, să-i consacrăm ora de lectură și de recreație. Ne va deschide o lume nouă de percepție și adevăr, o lume de neliniști și căutări febrile, de descoperiri neașteptate și convingătoare concluzii filosofice. Apărută sub semnul anului Eminescu, ea ne va bucura atât prin abundența sugestiei, cât și prin satisfăcătoarea ținută poligrafică. Într-un cuvânt, e o carte, a cărei prezență exterioară corelează cu cea poetică.
După o îndârjită și neânțeleasă (de noi, cei mulți) tăcere de aproape de un deceniu (placheta de debut ”Până la dragoste” i-a apărut în 1979 și o selecție în traducere la ”Molodaia Gvardia” în 1982), această carte antologică a Renatei Verejanu definitivează o personalitate poetică formată, perseverentă și îndrăzneață. Cartea e cu adevărat antologică, ea întrunește cele mai bune poezii, alese din cinci manuscrise nepublicate – încă o acuzare serioasă a multafișatului ”drept” al cuvântului. Dar cum aveau să fie publicate, dacă încă în unul din primele manuscrise, într-o poezie compusă în 1980, poeta chema fără teamă:
Tu, om cumsecade, capabil să te răzbuni,
Scutură de pe grai mucegăitele nopți.
Poeta chema, dar cine era s-o audă, dacă nu se găsea nici redactorul, nici editorul care s-ar fi decis să-i ducă apelul la cititor. Trepăda poeta pe la edituri, pe la ziare, pe la teleradiodifuziune, dar toate strădaniile îi erau în van. Ca și ale multor altor poeți, de altfel. Văduvită de puteri și speranțe, se întorcea din nou în mâhnita-i casă, lua în mâini ziarele proaspete și iar citea în ele fel de fel de urale și promisiuni deșarte, și iar își împărtășea durerea și revolta foii albe de hârtie:
Program alimentar, de ce mă-ncerci cu foame?
Ți-s recunoscător, dar nu mă scoți din minți.
Nici economistă, hrinca nu adoarme
Strânsă între buzele fierbinți.
Cine era să-i publice atunci, în 1980, astfel de versuri? De aceea poeta era nevoită să rugume și mai departe promisiuni, să-și semene porumbul optimismului printre cutele frunții, să sărute, timidă, raze reci de soare. ”Am mandat, de om, dar cine mi-l cere?..”. De asemenea, sunt cuvintele Renatei Verejanu. Și sunt spuse tot de pe atunci. Dar au văzut lumina tiparului abia acum, în ”Ofrandă omeniei”. Versul de aspirație social-politică în genere e foarte frecvent în această culegere. E cel mai frecvent. Pentru că în genere se poate oare ”să fii poet cu inimă de ceară? / Să n-ai durerea graiului și nici griji de țară? / Să plângi planificat o viață întreagă?..”. Pentru că ”decât un suflet ostenit – mai bine nicidecum”. Or, poeta admite să ostenească mâinile, picioarele, ochii, auzul, dar nu sufletul. Un om cu sufletul ostenit e și hărtănit, și periculos. Un om cu sufletul ostenit e și laș. Iar lașii, a știut-o întotdeauna, ”lașii, printre buze, numele-mi scrâșnesc”. Ea nu s-a lăsat intimidată, n-a cedat, nu și-a călcat pe inimă. Ea a sfidat, râzând, minciuna, lașitatea. Și a învins. Pentru că ”se retrag și stâncile din ochii larg deschiși”, pentru că nu și-a căutat nici când un noroc stângaci, ci unul viteaz, omenos, pentru că și de se simțea învinsă, nu putea fi supusă.
Timpul stagnării, timpul minciunii, timpul strâmbătăților vieții au revoltat-o mereu. Acum se scrie și se publică mult despre acele denaturări. Ea scria și atunci, dar nu putea publica nimic. ”Nu mi-ați făcut nici un rău: doar atât – / Mi-ați izgonit copilăria din sânge”, – le spunea ea celor care ne dirijau traiul, care i-au ”secerat din suflet lanul de grâu”, care cu zece arme ocheau o idee și ”loveau în nervi ca în pielea tobei seci”.
Văzând-o veșnic bântuită de neliniști, aruncată în toate părțile de talazurile violente ale vieții, dar ”înălțată în numele de Mamă”, și cu o mânuță firavă de copil drăguț și ascultător în brațu-i slab, mă întrebam mereu ce-o ține, într-adevăr, ce-i ajută să reziste. De altfel, o întrebare analogică găsim și în versurile sale: ”Propria-mi umbră, aflându-mă mirată, mă întreabă: / Ce te sufocă? Ce te alină?”. Dar cu toate acestea, ea se uimește mereu și se închină în fața frumuseții sufletești și aduce omeniei, bunătății, cinstei ofranda inimii și cugetului său. Acum, în această carte, găsim nu numai răspunsul la întrebările grele, ci și o încredere fermă a poetei în zile mai bune, mărturisite și ele încă demult, în timpuri de gândire încorsetată:
Prin nervii calmi timp nou se arată.
Multe sunt nedreptățile pe care le-a îndurat poeta în acești ani lungi de tăcere convențională. Fie ale sale, proprii, fie ale apropiaților săi. Ea, însă, i-a înfierat fără milă pe trădătorii de țară și de popor, pe vampiri și birocrați, pe cei de ne-au hărțuit de ani și ani viața și spiritul, pe lingăi și criminali de tot felul, pe hulitori și ticăloși. Ea, însă, n-a uitat de Eminescu, de Gagarin, de Pasternak și Țvetaeva, de Ceaikovski. A mișcat-o adânc arta covorului nostru moldovenesc, clopotele, care astăzi se trezesc prin sate, fulgerul, ce îi locuiește în cânt, și clopotul ploilor timpurii. A dedicat versuri vibrante lui Petru Zadnipru și Mihai Volontir, Ion Druță și Iustinas Marținkeavicius, Valentin Rasputin și Otar Ciladze, Vladimir Vâsoțki și Cinghiz Aitmatov.
Sunt în carte și câteva pânze poetice mai ample. Una, totuși – ”Soartă atotvăzătoare” – merită a fi menționată în mod deosebit. E vorba de cazul tragic Verdeși, un care care ne-a zguduit pe toți. Poemul însă, nu-i un reportaj versificat, fără culoare și fără fior, cum mai avem în poezia moldovenească. Iată doar două versuri: ”În sat la Verdeși cântă greieri… / Năvalnic, doină, mă cutreieri”. Sau încă două: ”Zadarnic, versul meu, ești atât de blând / Când inima îngheață cu lacrima în gând…” Sau încă: ”Mă uit la mormântul crescut către cer – / Pian cu clape negre, ce simfonii se-aștern?..”. Sau: ”Cinstea are sânge roșu – / Sânge negru îi iese în drum”. De altă natură și coloratură e poemul ”Sărut nunta de aur a părinților mei” – mustind de gingășie, căldură și senin, de dragoste și recunoștință infinită. Și o imensă durere omenească: ”Aud cum cântă-n mine crizantema / Ce-a fost în preajma mamei, când tata a murit…” Și o eternă întoarcere la cei, ale căror ”drum cu drum iubirea a înrudit”.
Am insistat poate prea mult asupra încărcăturii civice a cărții. Am trecut poate prea nejustificat pe lângă multe alte preocupări ale ei. De-o vorbă, am găsi în ea adevărate perle de poezie erotică, portrete și peisaje cuceritoare. Mi se pare, însă, că anume această poezie social-politică, dar realizată într-i împletire frumoasă de metafore și alte multe procedee poetice, și dictează valoarea ei incontestabilă și o caracterizează pe poetă cel mai pregnant. Chiar cu prezența unor cuvinte și expresii mai puțin poetice, chiar și cu unele versuri mai puțin îmbinate pe ici-colo, volumul de versuri ”Ofrandă omeniei” se plasează în rândul celor mai esențiale din anul literar 1989.
Victor Ladaniuc
O carte pe săptămână,
MS, 11/01/1990
