Renata Verejanu: ”Ofrandă omeniei”
Un titlu sugestiv… Încă, poate, nici n-am deschis cartea și n-am citit nici un vers, dar, numai la vederea acestor două cuvinte presimțim că în paginile ascunse între copertele ei ne așteaptă întâlniri tulburătoare cu un suflet generos, larg, gata de a jertfi și de a se jertfi și că aici, din toată gama de trăsături omenești, este aleasă cea mai de seamă – ”OMENIA” – fără de care, de fapt, nici omul nu e om.
Și nu greșim, gândindu-ne așa. Acest titlu nu e întâmplător. Întregul volum, cuprinzând sute de poezii și câteva poeme, pare o pasionată pledoarie, rostită cu vehemență, cu durere, cu disperare în fața cititorilor și în fața unor invizibili oponenți, auzim cuvinte arzătoare în apărarea cinstei, demnității de om, a omeniei, în apărarea omului și a propriului său copil.
De la poezie la poezie simți cum crește tensiunea sentimentelor, cum ele se desfășoară în fața ochilor într-o revărsare învolburată și adâncă.
Citind versurile, la un moment dat ai impresia că nu le vezi tipărite, ci le auzi rostite de o voce, care pare că se taie de emoție.
Nici un cuvânt, nici un vers nu e scris, cum s-ar zice, ”la rece”, sentimentul nu e drămăluit și așezat meticulos în versuri, în rânduri frumos aranjate ca cele ale dansatorilor într-un menuet; se simte că poeziile sunt scrise sub presiunea emoțiilor puternice, versurile aleargă unul după altul, uneori cuvintele se îmbulzesc, nu încap în vers, faptul, însă, nu-ți pare că-i neglijență, ci anume cea de repeziciune, de viteză a zborului gândurilor: aici e zbatere, luptă, cuvintele se grăbesc să ne aducă mesajul unui suflet neliniștit și nesupus, dârz și neâmpăcat, îndrăzneț până la sfidare.
Ulicioare, și prospecte, și etaje, și femei:
Visele-n zece volume, începând cu clasa întâi.
Și o față închipuită, și un nume presupus –
Mi-au rămas în ochi doar fulgii, dansul lor urcat în sus –
Și mă simt în toate învinsă, dar supusă nu pot fi –
Sunt datoare c-o iubire clipei, în care voi muri.
Câteva versuri, dar prin fața noastră, ”începând cu clasa întâi”, s-a perindat viața unei inimi pierdute în învălmășagul și indiferența rece a unui oraș, inimă, care zice că ”mă simt în toate învinsă, dar supusă nu pot fi” – și în virtutea acestei calități pe parcursul anilor duce o luptă neântreruptă și de aceea ”Nu perne moi, sub cap pun însăși disperarea”. Și dacă ne gândim mai adânc, observăm că eroina lirică, de fapt, în nimic nu este învinsă și nici nu se simte învinsă. Probabil, am surprins-o într-o clipă de slăbiciune: dimpotrivă, o vedem conștientă de dreptul său și sigură că adevărul e de partea ei; și în versuri viguroase, dinamice, pline de vitalitate și energie singură își face dreptate (poezia ”Box”): ”Cuvântul meu răspunde. Lovește liniștit”. – Poezia răsună ca o palmă dată cu poftă, cu sete celui ”care ne-a hrănit cu minciuni”.
În poezia ”Înțelepciune” cred că am putea găsi cheia, secretul acestei forțe impetuoase, pline de neânfricare și îndrăzneală, gata de a se avânta în viață ca să lupte – eroina lirică nici nu concepe vreo altă formă de existență:
Hai, pipăiți-mi nervii… De-or fi strună,
Nu marș de nuntă, nici de înmormântare cântă ei –
Când se lovesc de vânturi – nu răsună.
Se frământă de zboară din hemoglobină scântei.
Iar de se rup – nu poți să-i legi la loc.
Când timpul orice nod descoase.
Eu am simțit cum nervii mei iau foc
Și flăcări răspândesc prin mii de oase”.
Pana, care a scris aceste versuri, de bună seamă, a fost mânuită de o putere ca un resort de oțel abia stăpânit, și îți pare, că însăși cuvintele te împroașcă arzătoare ca ”scânteile” ce ”zboară din hemoglobină”.
Imagini neașteptate… Și cu cât sunt mai neprevăzute, cu atât sunt mai convingătoare! În genere, cartea ”Ofrandă omeniei” îți face impresia că o adevărată comoară de imagini, metafore, expresii surprinzătoare prin ineditul și prospețimea lor, plastice, uneori cioplite la repezeală și, poate, de atâta pline de înțeles și pe înțelesul tuturor, ca niște telegrame (cum le-ar fi calificat A. Cehov), risipite cu dărnicie pe toate paginile.
Câteva exemple.
Despre poetul spaniol Federico Garcia Lorca și despre moartea lui năprasnică au fost scrise sute de poezii și poeme. Poezia sa despre moartea acestui poet Renata Verejanu și-o începe cu versul: ”Spania, această orchestră, rămasă fără vioară…! – și versul ne intră în inimă sfâșietor de tragic, trezindu-ne senzația ireversibilului și a deznădejdii… Ori: ”Nu iarba, tăcerea e verde/ Îmbolnăvită de dor”. (Poezia ”Cerul din seringă”).
Ori: ”Un fulger altoit la mine-n os / Mă luminează în noapte, presimte o furtună”. (Poezia ”Tâmpla vocalei pe versul meu proptită”).
Ori: ”O stradă s-a înfipt în noapte, adânc pe totdeauna…”. (Poezia ”O stradă”).
Mulți ani în urmă, în unul din manuscrisele Renatei Verejanu am citit zguduitoarea poezie ”Nu – războiului”, în care poeta își vede copilul: ”La o masă de întuneric, pe un scaun de-ntuneric, / Tu – o rază de lumină, licărind așa feeric / Pe pereții de-ntuneric – răsărea o stea”, și-n casa aceea era ”Ușa de întuneric… și podeaua de întuneric” – imaginea se mărește, capătă proporții uriașe, cuprinde tot globul pământesc, totul devine ”întuneric” și poeta intră în acest ”întuneric”, ”cu lumina mea în gând! – unicul punct luminos în tot universul – copilul!
Cum am mai menționat mai sus, în carte sunt câteva poeme – spațiul nu-mi permite să spun mai mult – mă opresc numai la unul: ”Sărut nunta de aur a părinților mei”. E emoționant poemul. Acțiune, ca atare, nu este – totul se desfășoară firesc – în acțiune este sufletul poetei plin de iubire, de admirație, de fericire…
În jurul mesei lungi predomină înaltul,
Crește admirația de veșnicie dirijată:
Și mama – pare alta, și tata – pare altul.
Și nunta lor de aur de soare-i sărutată.
De douăzeci de ani Renata Verejanu este prezentă în presa republicană și de mulți ani și în cea unională. Este laureat al premiului unional ”Maxim Gorki”.
În anii stagnării i-a stagnat o carte, dar poeta continua să scrie și, deci, să lupte, și în decurs de zece ani i s-au adunat cinci manuscrise, care au intrat acum în volumul ”Ofrandă omeniei” – valurile restructurării au adus, în sfârșit, la liman această frumoasă corabie – cartea.
Drept pagini de manuscris am zilele trăite,
Ajunsă la ziua, pe zorii cărei e scris cuminte:
”Am născut un fecior…”
Acest fecior a crescut și el împreună cu cartea și licăre în multe poezii, luminându-le versurile, scrise cu inspirație și cu o covârșitoare sinceritate, de le auzim astăzi ca niște glasuri zbucnite dintr-o casă ce stă totdeauna cu ușile și ferestrele larg deschise în fața tuturor…
Irina Stavski
Chişinău, gazeta de seară,
30 noiembrie 1989
