mai citeste un pic
martie 19, 2009
Cele zece degete
Stau degetele zece – străjeri lipiţi pe faţă…
De cine mi-o ascund? apără? alină? -
Că-s palide ca cerul noros de dimineaţă.
Poate slujesc privirii din cântece, senină?
Sau potolesc flacăra ce în obraji se zbate?
şi trădează trupul înnebunit de dor…
Stă şoapta între buze – între pereţi cetate,
De-alunecă spre lume – zece taine mor.
Uşor, câte un deget, încerc să dezlipesc:
Ori frâng aiurea fulgerul, strună întins,
şi scapără bolta în noapte: “iubesc… iubesc…”
N-aude pământul, nici eu nu aud, înadins.
Şi rămâne faţa de timp descoperită:
Viforniţa o bate, invidia o coace…
Privirea nu mi-a fost nicicând înrăită,
şi slovele nici una nu fost-au dobitoace.
1987
Entry Filed under: poeme. Etichete: Renata Verejanu.
Trackback this post | Subscribe to the comments via RSS Feed