Poeme de Renata Verejanu
decembrie 22, 2007
Răzbunare
Nu mă răzbun pe acest bărbat frumos
(Nu importă al cui sprijin poate fi)
Conduce un stat ori suflă în os
Sau îşi lipeşte pe sprâncene câte o zi
Îl provoc să mă admire un pic
La distanţă destul de mare
Ieşită dintr-un groaznic accident
Viaţa îmi e colacul de salvare.
Nu mă răzbun pe nimeni, nici pe el
Hramul capitalei îmi e oglindă vie
Gândurile geroase inundă al nopţii tunel
Şi eu răzbat cu multă mărinimie
La ieşire – el, simplu gest omenesc,
Atent, atât cât cerul se înalţă…
Şi moleculele în mine se-nmulţesc
Precum lumina-n plină dimineaţă.
1980
Trackback this post | Subscribe to the comments via RSS Feed